Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit, la 27 octombrie 2026, că România a încălcat dreptul lui Nicolae Dogar la respectarea vieții private și a corespondenței. Decizia vizează o cauză legată de interceptări autorizate și prelungite de către procuror în anul 2003. Judecătorii au reținut că în acea perioadă au lipsit garanțiile minime de control exercitat de un judecător sau de o altă autoritate independentă asupra acestor măsuri de supraveghere.
Cauza a pornit de la o anchetă privind infracțiuni economice, în cadrul căreia procurorul a autorizat supravegherea comunicațiilor și prelungirea măsurii în diverse date din 2003. Aceste acțiuni au fost efectuate în temeiul articolelor 91¹ și 91⁴ din Codul de procedură penală, în forma aplicabilă la acea vreme. Conform vechii legislații, articolul 91¹ permitea autorizarea motivată de către procuror a înregistrării convorbirilor pentru maxim 30 de zile, cu posibilitatea de prelungiri motivate de tot 30 de zile.
În urma analizei, CEDO a constatat încălcarea articolului 8, deoarece nu s-a demonstrat posibilitatea unui control independent asupra autorizării interceptărilor. Curtea a aplicat concluziile din cauza Calmanovici împotriva României, subliniind insuficiența garanțiilor legale pentru controlul temeiniciei autorizării de către o autoritate independentă. Totuși, instanța a declarat inadmisibilă plângerea separată privind echitatea procesului penal, apreciind că, în ansamblu, procedura a oferit garanții adecvate apărării prin examinarea înregistrărilor și a martorilor.
Pe plan juridic, Nicolae Dogar fusese condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la 27 mai 2015, la cinci ani de închisoare pentru evaziune fiscală și spălare de bani. Condamnarea s-a bazat în special pe înscrisuri și înregistrări, deși pentru alte fapte, precum abuzul în serviciu, procedura a încetat prin prescripție. CEDO a precizat că constatarea încălcării articolului 8 nu reprezintă o evaluare a întregului sistem românesc de supraveghere actual, ci vizează doar garanțiile din 2003.
Din punct de vedere financiar, România este obligată să plătească 1.000 de euro pentru cheltuielile procedurii de la Strasbourg, plus eventualele impozite datorate reclamantului. Constatarea încălcării a fost considerată suficientă pentru repararea prejudiciului moral, restul pretențiilor de 10.000 de euro fiind respinse. Plata trebuie efectuată în termen de trei luni, după care se aplică o dobândă simplă calculată la rata facilității de creditare marginală a BCE plus trei puncte procentuale.
Această hotărâre vine într-un context în care sistemul de supraveghere și procedurile penale sunt monitorizate constant de instanțele internaționale. În România, regimul de autorizare a interceptărilor a suferit modificări legislative majore, Legea nr. 281/2003 prevedând trecerea autorizării de la procuror la instanță. Această schimbare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, încercând să asigure un control judiciar mai riguros asupra măsurilor care afectează drepturile fundamentale ale cetățenilor.