Guvernul Niculescu a fost învestit oficial pe 20 octombrie 2026, după ce a obținut 280 de voturi „pentru” și 58 de voturi „împotrivă”. Această decizie marchează încheierea unei crize politice de aproximativ șase luni, care a început în luna mai 2026. În componența cabinetului, PSD a revenit în controlul a cel puțin 11 dintre cele 17 ministere, inclusiv portofoliile de la Interne, Justiție, Apărare și Sănătate, în timp ce restul ministerelor au fost atribuite unor tehnocrați.
Analiza predicțiilor formulate înainte de vot relevă un amestec de confirmări și infirmări ale teoriei corpului politic. Prima predicție, privind AUR, a fost confirmată, deoarece parlamentarii acestui partid au ales să nu fie prezenți la momentul votului, evitând astfel un vot de respingere. Totuși, a doua predicție a fost considerată infirmată, deoarece premierul nu este membru PSD, deși partidul deține majoritatea ministerelor, ceea ce înseamnă că niciun alt partid nu poartă singur costul guvernării.
Cea de-a treia predicție și regula nominalizărilor au fost, de asemenea, infirmate de rezultatul final. Deși se anticipase că un partid din afara nucleului dur nu va putea purta costul guvernării, guvernul Niculescu a fost format fără miniștri PNL sau USR, deși PNL a ales să voteze cabinetul din exterior. Această combinație, considerată anterior „nevotabilă”, a reușit în final să obțină învestitura, contrazicând modelul stabilit inițial pentru această situație politică.
Un aspect crucial în această analiză este rolul amenințării cu alegeri anticipate. Deși nu a existat o declarație publică explicită din partea președintelui înainte de vot, perspectiva dizolvării Parlamentului a acționat „de facto”. Această amenințare a influențat costul refuzului pentru PSD, făcând participarea la guvernare o opțiune mai sigură. În acest context, președintele poate fi văzut ca un actor care, prin schimbarea poziției, a influențat indirect decizia partidelor de a accepta guvernarea.
Din perspectivă politică, intrarea PSD la guvernare într-un moment de încetinire economică reprezintă un test major pentru stabilitatea fiscală. Teoria sugerează că, dacă partidele nu mai pot transfera costul politicii economice către alți actori, vor fi nevoite reforme dure pentru a menține deficitul bugetar sub control. Această situație ar putea marca începutul unei slăbiri a mecanismului de transfer al costurilor în cadrul corpului politic românesc.
Criza politică din România a durat de la 5 mai până pe 20 octombrie 2026, perioadă în care țara a fost condusă de un guvern interimar. Această perioadă de instabilitate a pus sub semnul întrebării capacitatea instituțiilor de a gestiona tranziția către un nou cabinet, în contextul unei agende politice tensionate și al unor decizii de guvernare care trebuie să echilibreze necesitățile economice cu presiunile electorale.